Când aripile mele au început să se întoarcă
Linas JuozenasDistribuie
Când aripile mele au început să se întoarcă
Reflecții despre pașii mici ai vindecării, posibilitatea de a mă mișca din nou, curajul de a avea încredere în ceilalți și dorința de a mai rămâne puțin alături de oameni frumoși.
Cu timpul, am început să mă vindec – sau poate pur și simplu am început să înțeleg mai bine ce îmi cere vindecarea. Nu a venit ca un singur moment uriaș care să schimbe totul. Venea în valuri foarte mici, iar fiecare dintre ele scotea la iveală încă o parte a vieții care avea nevoie de atenție.
Puțină vindecare și multă muncă
De îndată ce începea să curgă puțină energie, observam imediat ceva în neregulă, neterminat sau neglijat mult timp. Problema devenea mai clară. Începeam să înțeleg de unde apăruse, cum îmi afectase viața și ce aș fi putut face pentru a o rezolva.
Atunci mă apucam de treabă.
Când o problemă era rezolvată, apărea puțin mai multă energie, iar odată cu ea ieșea la suprafață o altă chestiune.
Acesta a devenit ritmul meu: un mic val de vindecare, urmat de multă muncă practică.
Treptat, viața s-a îmbunătățit. Lucrările au devenit mai frumoase și mai bine finalizate. Problemele care duraseră mult timp începeau, în sfârșit, să fie rezolvate. Lucrurile rămase neterminate ani la rând au fost reparate, organizate sau, în cele din urmă, finalizate.
Pe măsură ce problemele personale mai mari începeau să se retragă
Pe măsură ce cele mai dificile probleme deveneau mai mici, atenția mea a început să se extindă dincolo de limitele propriei mele vieți.
În timp ce încercam să mă vindec, nu mai simțeam doar grijile mele neterminate. Am început să mă gândesc la dificultăți mai mari – probleme care îi afectează pe alți oameni, societăți și întreaga planetă – și să mă întreb care dintre ele ar putea fi atenuate dacă oamenii ar avea mai multă libertate, cunoaștere, grijă și timp.
În același timp, a apărut un alt sentiment.
Am început să înțeleg că poate, în sfârșit, îmi pot recâștiga aripile.
Părea că vindecarea nu mai trebuia să mă țină ancorat într-un singur loc, unde să lucrez luni întregi aproape în fiecare oră în care eram treaz, șapte zile pe săptămână. Munca cea mai grea se apropia de punctul în care mișcarea putea apărea din nou.
În trecut, simțeam că trebuie să controlez singur fiecare aspect al vieții mele. Trebuia să rămân într-un singur loc, să păstrez totul și să duc singur fiecare responsabilitate.
Acum gândul era altul: poate că pot să mă mișc din nou.
Poate că pot călători, pot fi alături de alți oameni și pot trăi împreună cu ei mai mult din viață. Poate că aș putea fi de folos în locuri noi, să aud problemele cu care se confruntă oamenii și să caut ceea ce i-ar putea ajuta.
Să las lumea să contribuie
Apoi mi-a venit o idee oarecum amuzantă: poate că, în sfârșit, pot încredința o parte din control altor oameni.
Timp de mulți ani m-am investit în lume și am încercat să o îmbunătățesc din locul în care mă aflam la momentul respectiv. Poate că acum lumea s-ar putea investi în mine — nu controlându-mă sau dirijându-mă, ci oferindu-mi încredere, grijă, siguranță și spațiu pentru a continua.
Cineva m-ar putea invita undeva, mi-ar putea oferi un loc sigur unde să stau, mi-ar putea arăta mediul său și m-ar putea ajuta să înțeleg dificultățile cu care se confruntă acolo. Am putea explora împreună idei, am putea încerca schimbări practice și am putea observa dacă ceva se îmbunătățește.
De ce aș avea nevoie cu adevărat?
Un laptop, posibilitatea de a călători și un loc confortabil printre oameni buni. O cameră, o mașină sau o dubă ar putea fi suficiente ca locuință temporară.
Aveți grijă de mine. Lăsați-mă să mă simt protejat. Ajutați-mă să rămân calm și fericit. Eliberați măcar o parte din timpul meu de lupta constantă pentru supraviețuire — și poate voi putea explora din nou ce pot face vindecarea, creativitatea și munca atentă.
Aș putea, în sfârșit, să fiu alături de ceilalți?
După aproape o viață petrecută mai ales singur, a apărut încă o întrebare: aș putea acum să trăiesc și să lucrez alături de alții?
Există oameni a căror prezență este atât de frumoasă, încât viața devine mai caldă doar fiind alături de ei. Cu oamenii potriviți, apropierea nu pare să fie un obstacol în calea muncii pline de sens. Devine unul dintre motivele pentru care merită să faci acea muncă.
Poate pur și simplu m-am îndrăgostit.
Nu neapărat o singură persoană, ci oamenii, apropierea, bunătatea și sentimentul de a fi împreună. Poate pur și simplu vreau să rămân mai mult timp alături de oameni frumoși decât permite durata obișnuită a vieții umane.
Acest gând m-a dus într-o direcție și mai ciudată.
Am început să mă întreb dacă aș putea cerceta nemurirea.
Poate vreau să mă fac pe mine și pe ceilalți cât mai sănătoși, mai rezistenți și mai longevivi cu putință — nu pentru că mă aștept la un rezultat garantat, ci pentru că încercarea în sine pare să merite efortul.
Aș vrea să devin mai puternic și să-i ajut și pe ceilalți să devină mai puternici. Aș vrea să cercetez cât timp poate fi păstrată sănătatea, cât de mult poate fi prelungită viața și câtă suferință ar putea fi evitată.
Poate că visul nemuririi nu începe întotdeauna de la frica de moarte. Uneori începe de la iubire.
Uneori vrem mai mult timp doar pentru că există oameni alături de care am vrea să rămânem mai mult.
De ce are nevoie cu adevărat un om?
Poate că fundamentul este mult mai simplu decât ne lasă să credem toate sistemele noastre complexe.
Un om are nevoie de un loc sigur în care să fie, de oameni cărora să le pese de starea sa, de suficientă libertate pentru a-și folosi timpul într-un mod semnificativ și de sentimentul că nu trebuie să depășească singur fiecare dificultate.
Poate că vindecarea mai profundă începe tocmai acolo – nu doar în interiorul omului, ci și între oameni.
Aș putea oare să cercetez nemurirea?
Nu știu dacă nemurirea propriu-zisă este posibilă. Un început onest ar putea fi mai modest: explorarea longevității, a regenerării, a rezilienței și a condițiilor care îi ajută pe oameni să rămână sănătoși, puternici și să se bucure de viață.
Totuși, orice realizare îndepărtată începe cu o întrebare care, la început, sună nerezonabil.
Ar putea diferitele forme de vindecare să-i ajute pe oameni să trăiască mai mult? Am putea proteja sănătatea, în loc să reacționăm doar atunci când ea a fost deja pierdută? Am putea prelungi nu doar numărul anilor, ci și perioada în care un om rămâne pe deplin viu, curios, iubitor și liber?
Poate că pur și simplu m-am îndrăgostit de viață și de oamenii care o fac frumoasă. Poate că vreau să mă fac pe mine și pe ceilalți cât mai puternici, mai sănătoși și cât mai aproape de nemurire, pentru a putea rămâne împreună măcar puțin mai mult timp.
Mi-aș dori foarte mult să încerc.
Și cine știe – poate că peste câteva sute de ani am putea, în sfârșit, numi acest experiment un succes.
Această pagină de jurnal a fost scrisă și rescrisă astfel încât să reflecte sentimentele interioare care abia încep să prindă contur.
Dar deocamdată?
Deocamdată mă așteaptă încă foarte multă muncă.
Când o voi încheia, sper să-mi recuperez în sfârșit puțin timp pentru mine – să pun în ordine, să întăresc și să am grijă de omul care a așteptat în liniște, ani la rând, undeva în fundalul tuturor acestor lucrări.
Am amânat această muncă asupra mea foarte mult timp. Dacă voi reuși cu adevărat să o duc la capăt, aș putea deveni un om cu totul diferit – atât de diferit, încât nici eu nu-mi pot imagina încă ce mă așteaptă de cealaltă parte a acestei transformări.
Dar știu un lucru: m-aș putea ajuta mai mult pe mine, i-aș putea ajuta mai mult pe ceilalți și aș putea crea și mai multă valoare pentru lumea din jur. Poate că aș avea mai multă energie, o atenție mai clară și suficient timp nu doar să creez, ci și să observ cum se descurcă de fapt ceilalți oameni.
După aceea, probabil ar începe o nouă etapă – continuarea reînnoirii de sine:
învățarea, recuperarea, adaptarea și poate treptat arta reconstrucției
stăpânirea lui, încercând să înțeleg cât de departe îl pot dezvolta, cât de fapt
pot face și câți oameni aș putea ajuta.
Așadar, într-un fel sau altul, următorii câțiva ani sunt deja aproape planificați.
Totuși, undeva printre toată munca, vindecarea și devenirea unei alte persoane, mi-aș dori foarte mult să mă așez alături de oameni buni și să mă uit la un film.
Sau poate chiar două.
Și încă un gând...
Dar atunci apare în liniște încă o întrebare: oare ar vrea cineva să se uite la un film cu mine? Aș putea fi o parte caldă din viața altcuiva? Un om a cărui prezență face seara puțin mai plăcută?
Sincer, nu mai știu.
Poate că tocmai din cauza acestei incertitudini pare uneori mai simplu să mă întorc pur și simplu la visurile mele, să mă cufund în muncă și să las din nou totul în umbră. Cu visurile e mai simplu din acest punct de vedere. Îmi cer foarte mult, însă nu trebuie niciodată să decidă dacă mă vor alături.
Și totuși, poate că nu ar trebui să închid complet această ușă.
Poate că undeva există oameni în a căror viață aș putea fi și eu o prezență caldă – nu pentru că rezolv ceva, creez sau încerc să fiu util, ci pur și simplu pentru că le face bine să mă aibă alături.
Poate că într-o zi cineva va spune pur și simplu: vino, așază-te cu noi, filmul începe deja.